Miroase a iarnă...

La mulți ani Matei,

Clasa 0, spaima părinților ?

15 noiembrie 2017

Generația mea nu a avut clasă pregătitoare, de la grădiniță mergeam direct la școală, majoritatea după ce împlineam 7 ani. De câțiva ani, însă, elevii noștri fac 5 ani de școală primară, în loc de patru, cum eram învățați. O fi bine, o fi rău, asta nu vom putea spune decât la final și poate nici atunci. Din punctul meu de vedere și a câtorva cadre didactice cu care am discutat de-a lungul timpului, grupa O sau pregătitoare ar fi trebuit să rămână la grădiniță. Și asta mai ales pentru că vârsta mică a copiilor (6 ani) nu le permite să aibă autocontrolul sau responsabilitatea celor de 7 sau 8 ani, astfel încât nu-i ușor să înțeleagă cum e cu statul în bancă 40,45 min cât durează ora. La grădiniță lecțiile sunt structurate pe alte intervale de timp, întrucât se știe că cei mici nu se pot concentra vreme îndelungată la o activitate.


Clasa O - un plus de responsabilitate pentru copii

În ceea ce ne privește, au trecut două luni de când grădinarul a devenit școlar. Deși încă e în curs de adaptare (Druș zicea că undeva pe la Crăciun putem spune dacă un copil s-a adaptat sau nu), șocul despărțirii de grădiniță și al realizării că nimic nu va mai fi la fel, a trecut fără să lase urme. Primul lucru pe care l-a remarcat în ziua în care școala a organizat Ziua Porților Deschise, a fost faptul că în clase nu mai sunt jucării, ca la grădiniță, așa că avea cât de cât idee despre ce va fi. Totuși, în timpul verii a început să fie convins că școala e grea, lucru alimentat cu siguranță de spusele copiilor mai mari, pe care îi întâlnea prin parcuri, la bunici. Oricât am fi încercat noi să-i spunem contrariul, ne-am văzut nevoiți să-l lăsăm să-și facă propria părere.
Așa că după agitația și nedumerirea primelor zile, a început să fie chiar entuziasmat la sfârșitul programului, după ce a văzut că, totuși, școala nu e numai cu fișe de lucru, ci și cu joacă. E drept că mai puțină, dar suficientă cât să nu zică vreodată că nu vrea să mai meargă. Cu siguranță, la adaptarea lui au contribuit și cei câțiva colegi pe care îi are de la grădiniță, dar și faptul că doamna învățătoare i-a întâmpinat cu baloane colorate, cu mesaje - papirus strecurate într-un suport de hârtie sub formă de buburuză, cu ecusoane și eșarfe (plătite de părinți, normal; fiecare grupă pregătitoare are eșarfe de o anumită culoare) și le-a permis să aducă, pentru prezență, o jucărie mică, de pluș. În plus, el o văzuse pe doamna în Ziua Porților Deschise, așa că nu a fost o persoană total necunoscută. Și în acea zi, pe lângă faptul că a vizitat școala împreună cu doamna educatoare și colegii de grădiniță și s-a familiarizat puțin cu locația, a participat și la niște activități, laolaltă cu elevii a două clase a IV-a, dintre care unii ai doamnei pe care o are acum  învățătoare. 
E adevărat că încă din primele zile a trebuit să devină mai responsabil: să știe cu ce haine pleacă de acasă și cu ce haine se întoarce (geaca, mai ales, care rămânea în cuier, nu în dulap, ca la grădiniță), ce are în penar și ce a rămas rătăcit prin clasă sau pe la vreun coleg. În prima săptămână îl preluam din curtea școlii, dintr-un loc de întâlnire stabilit cu doamna și care era pe partea cu clasa lui, grupele pregătitoare fiind toate la parter. Așa că întotdeauna o vedeam pe învățătoare cum îi adună pentru plecare, așezându-i în rând, doi câte doi, după care urma licitația hăinuțelor din cuier și nu de puține ori a avut surpriza să constate că piticii nu prea știau care a cui e. Din fericire, încă nu cântărim ghiozdanul, majoritatea rechizitelor rămânând în dulapul pe care fiecare copil îl are în clasă.


Învățământul, obligatoriu și gratuit pentru elevi, nu pentru părinți

Cât despre partea financiară, cine a zis că învățământul e gratuit pentru elevi, nu și pentru părinți, a avut dreptate, chiar dacă ce-a spus a părut o glumă proastă. La prima ședință, doamna învățătoare ne-a dat lista cu cele necesare, atât pe parte de rechizite, cât și pe parte de dotare a clasei. Dintre rechizite, unele au putut fi cumpărate în comun, astfel încât, la final, după ce am socotit și am tras linie, am constatat că am lăsat un total de 300 lei doar în primele două săptămâni de școală. Dacă ne gândim că acuarelele nu rezistă un semestru, creioanele simple și colorate la fel, pixurile cu gel nici atât, blocul de desen se duce și el repejor, caietul de matematică deja era pe terminate după vreo lună și a venit altul la rând, imprimanta are nevoie de coli, e clar că până la sfârșitul anului vom mai contribui cu vârf și indesat, căci nici fondul clasei nu ajunge la nesfârșit. Pe lângă toate astea, mai adăugăm uniforma, adică vesta cu insigna școlii, poze diverse pentru panoul clasei sau pentru sărbători, că vine sezonul și, bineînțeles, serbarea de iarnă, care se lasă cu locație închiriată, alte fotografii, plus filmarea și cadourile copiilor și ale doamnei. Și nu am pus la socoteală auxiliarele, pentru că încă nu le avem; nefiind avizate de minister la începutul anului, învățătoarea nu ne-a putut recomanda niciunul, ba chiar își punea întrebarea dacă ceea ce le scrie sau desenează pe tablă se consideră avizat... Așa că micii școlari au lucrat și lucrează pe fișe până la noi ordine.
La început nu a fost mare diferență față de ceea ce făcuseră la grădiniță, ieri, însă, au avut prima dictare, constând în cuvinte formate din literele învățate până acum și pe care oricum le cunoșteau când au început școala. Teme pentru acasă nu au, dar aici am constatat că depinde de fiecare învățătoare, pentru că am colege de serviciu sau cunoștințe ai căror copii aveau de scris încă din primele săptămâni între 3 și 6 rânduri cu cifre sau litere. Per total, nu e chiar așa de speriat cum am fi fost tentați să credem. Singurele minusuri sunt numărul mare de copii - sunt 31 în clasă -, faptul că serviciul nu ne permite să-l luăm la prânz și a trebuit să-l lăsăm la program „școală după școală” (adică after-school, că tot e modă cu englezismele) și asta ne chinuie bugetul, și tabletele pe care am fost anunțați că le vor primi în clasa I... Parcă întâi a fost scrisul de mână și apoi tehnologia, acum o luăm în sens invers. Bine, nici lucrul manual nu mai e ce-a fost, l-au transformat în arte vizuale și activități plastice, adică AVAP. Despre doamna învățătoare nu am plângeri, am auzit numai lucruri bune (poate de-asta ne-am și trezit la prima ședință cu al 31-lea elev), dar, din experiența de până acum, mi-e clar că nu va mai fi aceeași relație cum a fost și este cea cu doamna educatoare. Nu că i-ar lipsi implicarea, dar parcă nu mai are aceeași motivație și dedicare cu care ne-am obișnuit la grădiniță. Până la urmă, doamna V. e numai una, e imposibil să existe două persoane cu aceeași dragoste pentru copii, aceeași pasiune pentru meserie și ambiție de autodepășire.
Despre cum ne-am hotărât să-l dăm la școală, deși împlinea 6 ani după 1 septembrie și de la cunoștințe am primit sfatul de a-l mai lăsa să copilărească, într-un episod viitor. Acum vă las cu o provocare: recunoașteți personajul din poza de mai jos! 

Așa-i că vă amintiți uniformele, cordeluțele cu fundițe și abecedarul?


Ce ascultam acum 10 ani ...

... în perioada asta din an, și ascult și acum, cu aceeași plăcere; câteodată mi-e dor de un anume fel de singurătate din acea vreme și de un anume fel de a fi, tot de pe atunci...














Două deputate PSD CRITICÃ dur proiectul de lege privind vaccinarea obligatorie. „Ce prevede această lege este nu doar grav, ci extrem de grav!”

10 noiembrie 2017

Adoptat de Senat la 23 octombrie a.c., proiectul de Lege privind vaccinarea persoanelor în România avansează cu pași repezi spre votul final. Ȋnregistrat la Camera Deputaților pe 30 octombrie, a primit termen final pentru depunerea amendamentelor - 7 noiembrie, doar o săptămână!, iar raportul de la Comisia pentru sănătate și familie trebuie emis până marți, 14 noiembrie.

În numai o săptămână, deputații nu au avut timp pentru dezbatere. Dar trei dintre ei, Cristina Ileana Dumitrache și Tamara Ciofu (ambele din PSD) și Matei Dobrovie (USR) au reușit să depună, pe ultima sută de metri, o serie de amendamente.

În cadrul unei discuții informale, organizată la Constanța, deputata PSD Cristina Dumitrache a explicat de ce prevederile acestui act normativ sunt cel puțin îngrijorătoare, informează TomisNews.ro.

„Cred că suntem singurii care vaccinăm încă de la naștere, în primele ore!”

„Nicăieri probabil că nu există propusă această testare genetică, din ce am văzut în alte țări. Cred că suntem singurii care vaccinăm încă de la naștere, în primele ore! Nu ai cum, în momentul acela, să știi exact organismul acelui copil! Apoi, persoana care vaccinează în maternitate nu este medicul de familie, cel care cunoaște tabloul medical al familiei! (…) Pentru a face aceste testări, dacă ar exista o suspiciune din partea medicului de familie, atunci ar putea să ceară dispunerea unor anumite avize, intrăm în detalii tehnice pe care le consider corecte. 

Dar, ceea ce prevede această lege este nu doar grav, ci extrem de grav! (…) Printr-un singur ordin de ministru, pe lângă acele opt tipuri de vaccin din calendarul național, se pot adăuga, fără act normativ, oricând, altele! Ca părinte, poate nu vrei să îi faci un anumit vaccin, dar conform acestui act, dacă refuzi un anumit tip, copilul va fi considerat cu schema de vaccinare incompletă, părinții vor fi târâți pe la toate instituțiile, ca să-ți iasă ideile astea din cap și apoi te amenință cu decăderea din drepturile părintești! 

Nerespectarea prevederilor prezentei legi are drept consecință că pui în pericol viața copilului, refuzând un tratament. Pentru refuzul unei transfuzii din motive religioase nu a pățit nimeni nimic, nu? Și mi se pare corect așa, îți asumi! (…) Cu ce e diferit un medic care este pro un anume vaccin și altul care nu e de acord?”, a spus deputatul PSD, conform TomisNews.ro.

95 de deputați au semnat amendamentele

Cristina Dumitrache a depus mai multe amendamente la proiectul de lege. Deputatul PSD consideră că art. 1 din proiect trebuie modificat, pentru că „statul trebuie să asigure dreptul la sănătate al cetățenilor, prin facilitarea unor servicii de sănătate optime, iar nu prin reglementarea obligării cetățeanului de a le accesa. Cetățeanul are DREPTUL, iar nu obligația să acceseze serviciile puse la dispoziție de stat, în vreme ce statul are OBLIGAȚIA de a le furniza și a oferi acces cetățenilor aceste servicii în schimbul contribuțiilor plătite de aceștia la bugetul de sănătate”, susține Dumitrache.

De asemenea, deputatul PSD consderă necesară și modificarea art. 10, alin. 2 din proiectul de lege, pentru că „reacțiile adverse trebuie stabilite de către medicul specialist în urma consultului de specialitate, iar nu de Guvern sau alt organism. (…) Atunci când se înființează fondul de despăgubire, ar trebui aprobate prin lege și măsurile compensatorii”.

Printre cele mai importante amendamente ale Cristinei Dumitrache este cel adus art. 13, lit. d, unde propune eliminarea obligativității, invocând faptul că „vaccinurile sunt și trebuie să rămână o procedură medicală opțională, pe care cetățeanul o accesează dacă dorește”.

Cristina Dumitrache critică și prevederile art. 40 din proiectul de lege adoptat de Senat, explicând că „refuzul vaccinării și sesizarea DGASPC în cazul copiilor nevaccinați conduc la o măsură abuzivă de decădere din drepturi a tutorelui legal. O măsură exagerată, atunci când vorbim de un tratament medical cu rol preventiv, cu potențiale beneficii, dar și riscuri”.
 
Aspectele semnalate de Cristina Dumitrache încep deja să bulverseze partidul care domină coaliția majoritară parlamentară, scrie TomisNews.ro. Nu mai puțin de 95 de deputați au semnat amendamentele depuse de Cristina Dumitrache. Printre semnatari sunt și doi miniștri, respectiv Mircea Titus Dobre, ministru al Turismului, și Gheorghe Șimon, ministru al Economiei.

„Sunt medic pediatru de 34 de ani și pot să susțin actul vaccinării, dar nu în orice condiții”

Și deputata PSD Tamara Ciofu, vicepreședinte al Comisiei pentru drepturile omului, spune că va participa la discuțiile de marți din Comisia pentru sănătate, cu o serie de amendamente admise în unanimitate de cei din propria comisie.

„Noi nu suntem comisia care va prezenta raportul, așteptăm să mergem cu aceste amendamente pentru discuții în comisia de Sănătate, pentru că acolo se va decide, se va lua o hotărâre cu privire la modul cum va fi prezentat raportul final al acestui proiect. Comisia noastră a adoptat aceste amendamente, urmează să le discutăm și nu exclud ca, după o dezbatere, și aceste amendamente să fie îmbunătățite sau completate. Sperăm să ne întâlnim săptămâna viitoare”, a declarat Tamara Ciofu, conform TomisNews.ro. 

„Amendamentele noastre sunt legate de niște inadvertențe, în condițiile în care se aprobă ca familia să fie informată, aparținătorul legal să fie informat asupra implementării protocolului premergător actului vaccinării, în momentul în care aceștia cunosc toate datele legate de tot ceea ce înseamnă prevenire, tehnica de injectare, administrarea vaccinului..., nu cred că este necesar ca cineva să fie responsabil, dacă ți-ai însușit toate informațiile, nu a fost nici un viciu de informare. (…) Ne-am hotărât ca, marea majoritate a medicilor care dorim să meargem la comisia de Sănătate, să ne spunem punctele de vedere. Eu sunt medic pediatru de 34 de ani și pot să susțin actul vaccinării, dar nu pot să îl susțin în orice condiții! Poate colegii din comisia de Sănătate au alte puncte de vedere și, astfel, eu trebuie să mă duc să mă lupt pentru convingerile mele!”, a spus deputatul Tamara Ciofu, pentru TomisNews.ro.


Și Ada face quilling!

             Probabil că ați observat deja că din când în când mai promovez pe câte cineva care face diverse lucruri manual. Și nu pentru că mi se cere, ci pur și simplu pentru că tocmai creațiile sale o  recomandă. Până acum v-am povestit despre Andreea și săpunurile ei (între timp, a dezvoltat o întreagă colecție de cosmetice naturale: creme, deodorante, balsamuri de buze, spray-uri pentru păr și altele) despre Druș și produsele sale personalizate, iar azi e despre Ada, care face quilling. Și ce quilling, ce modele, câtă măiestrie! Pe Ada am descoperit-o căutând inspirație pe internet și nu mi-a mai venit să-mi iau ochii de la creațiile sale. 
             După cum menționează pe pagina sa de blog, face quilling din 2011. Și se vede, fără exercițiu intens și multă pasiune nu cred că ar fi ajuns la așa minunății! Nu ne cunoaștem (poate în viitor, cine știe), dar am îndrăznit și i-am lăsat un mesaj de apreciere, în care am întrebat-o despre cât de îngustă este hârtia cu care lucrează și mi-a confirmat ceea ce bănuiam deja: majoritatea lucrărilor sale sunt pe bază de fâșii de 3 mm lățime.
             Imaginile sunt de pe pagina sa de Facebook, dar eu am dat întâi de blog, după ce am descoperit pandantivele de mai jos. Minunați-vă și vă bucurați! 

Să vă mai spun că acesta este nivelul la care visez să ajung?  


Quilling by Ada

Quilling by Ada

Quilling by Ada

Quilling by Ada

Quilling by Ada




Dacă e 10, e Smiley!

și un ritm tocmai bun pentru vremea și ziua asta de noiembrie


Adevărurile zilei

9 noiembrie 2017

foto: Alex Mazilu
     


           „Avioanele s-au inventat nu ca să te aducă mai aproape, ci ca să te ducă mai departe.
             Becurile ți-au dăruit mai multă noapte, dar ți-au furat zorii.
             Munca pe care ți-ai dorit-o pentru a-ți plăti un metru de libertate, te-a dus la mii de kilometri depărtare.
             Iubirea pe care ai făgăduit-o, e uitată de mult și vântul rece de toamnă suflă peste un suflet plin de griji.
             Dacă am fi copii, am putea adormi într-un nor.
             Am putea cădea de pe o stea înaltă în câmpul plin de flori.
             Am veni în zbor unul către altul pe strigătul unei căprioare speriate, care tocmai a sărit dintre copaci, în timp ce noi îl căutam pe Dumnezeu cu privirea.”

           

„Învață-mă arta pașilor mici!” - rugăciunea lui Antoine de Saint-Exupéry

8 noiembrie 2017

Rugăciunea cunoscutului romancier Antoine de Saint-Exupéry, scrisă în unul din cele mai grele momente din viața lui, ne aduce aminte despre cele mai importante lucruri. E timpul să ne gândim la lucrurile pe care le cere:

„Doamne, nu-ți cer minuni și nici lucruri imposibile, îți cer doar putere pentru fiecare zi. Învață-mă arta pașilor mici.
Fă-mă atent și inventiv, ca în rutina zilelor să mă pot opri în fața descoperirilor și a experienței care m-au intrigat.
Învață-mă să gestionez corect timpul vieții mele. Oferă-mi un simț al observației, pentru a putea diferenția lucrurile importante de cele mai puțin importante.
Îți cer să-mi dai puterea reținerii și a înțelegerii, ca în viață să nu deviez de la ceea ce este important, dar să-mi planific rațional timpul, să pot vedea și vârful muntelui, și valea și uneori să pot găsi timp pentru bucuria artei.
Ajută-mă să înțeleg că visele nu sunt un ajutor. Nici dorul față de trecut, nici dorințele față de viitor. Ajută-mă să fiu aici și acum și să percep această clipă ca cea mai importantă.
Apără-mă de credința naivă că totul în viață trebuie să fie ușor. Oferă-mi conștientizarea faptului că toate greutățile, înfrângerile, căderile și nemulțumirile sunt o parte firească a vieții, datorită căreia creștem și ne dezvoltăm.
Adu-mi aminte că inima mereu e în conflict cu rațiunea. Trimite-mi la momentul potrivit pe cineva care va avea curajul să-mi spună adevărul, dar să o facă cu dragoste.
Știu, multe probleme se rezolvă fără să faci nimic, deci învață-mă să aștept.
Știi cât de mult avem nevoie de prietenie. Ajută-mă să merit acest dar al sorții.
Dă-mi o fantezie bogată, ca la momentul potrivit, la timpul potrivit, vorbind sau tăcând, să pot oferi cuiva căldura necesară.
Fă-mă omul care poate ajunge și până la cei căzuți. Ferește-mă de frica evitării lucrurilor importante din viață.
Nu-mi da ceea ce vreau, dar ceea ce-mi trebuie cu adevărat.
Învață-mă arta pașilor mici.”

(culeasă de pe internet)


La mulți ani sărbătoriților zilei!

La pas prin București

6 noiembrie 2017

Îmi place Bucureștiul, cred că am mai spus-o; n-aș ști să precizez exact momentul în care am hotărât asta sau în care am simțit că aici mi-e soarta, cum se spune; o să vă povestesc și ce nu-mi place, dar cu altă ocazie;  în amintirile mele e o plimbare cu metroul de când aveam vreo 6,7 ani (mama are un frate care stă aici și la care mai veneam uneori, pe vremea când iaurtul încă era la borcănele de sticlă);  îmi amintesc întunericul de pe geam, în contrast cu lumina din interior, viteza cu care simțeam că mă deplasez și cum speram să nu mi se facă rău; nu mi s-a făcut, iar de fiecare dată când am revenit în capitală, era ceva atât de natural pentru mine, de parcă eram acasă; n-am avut niciodată probleme să ajung oriunde cu metroul, știu și acum ce zonă frecventam în perioada 13 – 16 ani , din acest punct de vedere, memoria vizuală și orientarea în spațiu m-au ajutat foarte mult.

Îmi place Bucureștiul pentru că e mare, pentru că oricând există un loc de vizitat, de văzut, de descoperit. Și-mi place pentru că aici pot fie eu, anonimă și tăcută, cum prefer să zic, adică aici nu mă examinează nimeni din cap până-n picioare, cum se întâmpla și se întâmplă în orașul Daciei. După o astfel de pledoarie, să vă spun și aspectul de care mă bucur de când s-a dat ora înapoi: e ceva mai multă lumină dimineața, la 6, când plec la serviciu și parcă asta mă scoate din starea de somnolență specifică trezitului la 5. Și pentru că am o altfel de dispoziție, merg pe stradă cu mai multă luare aminte, privesc altfel cerul, clădirile, savurez din plin atmosfera matinală a orașului.
Așa se face că la începutul primei săptămâni cu ora nouă, am remarcat ceva ce până atunci nu observasem: pe colț, la intersecția străzii Vasile Conta cu C.A.Rosseti, undeva în sectorul 2, e un bloc gri, decorat cu graffiti. Asta nu ar fi nimic special, sunt multe astfel de clădiri în București, mai noi sau mai vechi, dar pline, pe exterior, cu graffiti și pe care le-aș admira ore în șir. Ce mi-a sărit în ochi, când am ridicat privirea, au fost cele două plăcuțe de pe fațadă, fiecare făcând referire la câte un scriitor. Nu o să stau acum să vă înșir autobiografia celor doi, dacă dați click pe legenda fiecărei poze, aflați același lucru pe care l-aș fi pus aici cu copy-paste.

Virgil Gheorghiu

Cezar Petrescu
Cunoscut nu mi-era decât Cezar Petrescu, cu toate că, spre rușinea mea, nu am citit nici până acum ”Aurul negru”, deși se află în biblioteca părinților mei dinainte să apar eu pe lume; pe Fram, ursul polar, cred că toată lumea-l știe. Ca să nu mai spun că mereu am avut impresia că Cezar Petrescu e frate cu Camil Petrescu, sau dacă nu frate, rude în mod sigur. Cu această ocazie, am mai aprofundat subiectul și am aflat că și contemporanii celor doi îi încurcau frecvent.

Nu știu de unde am pasiunea asta, să aflu orice, oricând, cu precădere despre scriitori și mai ales atunci când dau peste vreo clădire care stă mărturie unui astfel de destin. Cert e că mă fascinează casele memoriale, dar și poveștile de viață ale oamenilor, celebri sau nu, de la fiecare poți învăța ceva, dacă îți oferi puțin timp în acest sens. Căci, nu-i așa, în aceste vremuri în viteză, nici răgaz nu mai e să ne bucurăm unii de alții! Parcă, din contră, am ajuns să ne simțim incomodați de prezența altora, ne-am însingurat și individualizat prea mult și mai trist e că nu realizăm că nu identitatea virtuală trebuie să primeze, ci identitatea noastră reală!
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS