Când copiii sunt în vacanță la bunici...

21 iulie 2017



          ...părinții ar trebui să fie zen; 
          ...sau să plece în țările calde și să se întoarcă zen;
          ...să dea petrecere cu muzica la maxim;
          ...sau să joace pe masă, după proverbul cu șoarecii și pisica.
             
             Numai că niciuna dintre situațiile de mai sus, puțin exagerate oricum, nu au șanse să se materializeze vreodată. Și asta pentru că (mă refer strict la situația când bunicii nu locuiesc în aceeași localitate, la x străzi distanță sau în alt cartier):

           - se vorbește zilnic cu bunicii, fie sună ei și-atunci copilul a strănutat/căzut/a fost el și n-a ascultat, fie sună părinții, ca să vadă cum se comportă/ mănâncă/ doarme;
           - orice ar face și oricum ar da-o, părinții se gândesc mereu la copil și sunt cumva cu un picior în mașină, în caz că odrasla răcește/ se lovește/ se îmbolnăvește și bunica/ bunicul/ cineva se panichează și nu mai știe cum să reacționeze;
           - părinții nu știu niciodată cât și dacă să vorbească cu copilul; dacă subiectul în cauză are în jur de 3 ani și în timp ce-ți spune la telefon „Vreau să vii la mine...!” izbucnește în plâns, de dor, s-a dus tot zenul zilei / serii și al părinților;
           - părinții sunt oameni și li se face și lor dor de copii, dar pentru că, nu-i așa, sunt adulți responsabili, trebuie să-și pună dorul în cuiul pentru weekend-ul viitor din săptămâna viitoare sau cel de peste două săptămâni când vor putea merge să-și vadă odorul/ odoarele.

            Avantaje sunt când cei mici au bunici la țară și se pot bucura în voie de fructe, de animale, de joacă în aer liber, când părinții părinților lor au crescut mai mult de un copil și/ sau au cam aceleași principii de a crește un pui de om, când mama și tata chiar nu au altă soluție, pentru că nu au atâtea libere într-un an, câte vacanțe au puiii lor și nici atâta buget, încât să trimită copiii la o grădiniță particulară - singura deschisă în orice zi din an - sau să angajeze pe cineva să stea cu ei. Poate că ar mai fi varianta să vină bunicii la nepoți, dar și aici sunt multe de lucruri de avut în vedere, mai ales dimensiunea spațiului locativ.
          De preferat, copiii ar trebui lăsați la bunici atunci când știu să vorbească și pot fi înțeleși atunci când încearcă să se exprime, pentru ca bunul și buna/ mamaia și tataia (și despre toate aceste apelative ar fi o întreagă discuție, cunoscătorii știu despre ce vorbesc :)) ) să poată identifica un disconfort, un început de răceală/ boală sau cauzele unei lovituri. Și tot de preferat ar fi să existe încredere de ambele părți - părinții în bunici, că vor ști să aibă grijă pe măsură, dar și bunicii în ei înșiși că se vor descurca. 
          Lăsați, preventiv, medicamente de toate felurile și după caz, instrucțiuni de utilizare, împreună cu copie după certificatul de naștere al copilului și relaxați-vă, există telefoane mobile, există farmacii, medici, ambulanțe și spitale, dacă nu în localitatea bunicilor, măcar undeva în apropiere.
         De fiecare dată când piticii mei rămân la bunici și m-apucă unele îndoieli, mă întreb cum se descurca mamaia mea din partea tatălui când eu eram mică și îl mai avea și pe verișorul meu, mai mare cu patru ani decât mine, nu avea cum să comunice cu ai mei - telefon fix și-au pus undeva prin '86, '87, în urma unui cutremur - avea ciment în curte și șoseaua dincolo de bordură, la ieșirea din curte...
         E drept că atunci nu erau atâtea boli cum sunt astăzi, că mâncarea era mai sănătoasă și tehnologia nu atât de mult dezvoltată, încât să stea copiii numai cu ochii în calculator și tablete; totuși, cred că cei mici pot avea vacanțe frumoase la bunici, dacă și aceștia din urmă sunt dispuși să renunțe la stresul caracteristic și să-i lase puțin în voie, nu să stea în umbra lor și să le sufle în ceafă, sau să sară ca arși la orice strănut, la orice tuse.

       
         
         Știu că responsabilitatea e mare, nefiind copiii voștri, dar încercați, dragi bunici, să relaxați puțin, să le acordați și nepoților un dram de încredere și vouă să vă dați șansa de a vă bucura de ei, fără să-i limitați continuu, dintr-o grijă excesivă! Dați-vă voie să vă puneți la mintea lor, să vă jucați, să fiți inventivi și iubitori! Apoi faceți un efort și amintiți-vă cum erați când nu aveați copiii aproape sau mijloace de comunicare cu părinții voștri, pentru a fi zilnic la curent cu ce fac cei mici! Eh, cam așa sunt copiii voștri acum, când propriii lor copii sunt astăzi în grija voastră! Și ei au temeri, gânduri, frustrări!





         Bucurați-vă, așadar! Bunicii sunt lăsați de Dumnezeu ca să scrie povești frumoase în sufletul nepoților lor (sau cel puțin așa ar trebui)!



      

Ăsta da cover!

20 iulie 2017

Ieri, ascultând matinalul Radio Zu, am aflat despre Cătălina că este o adolescentă de 17 ani, din Galați, elevă la Liceul de Arte. A scris versurile într-o dimineață, pe la ora 5...

Jos pălăria !

Tenis, mon amour

18 iulie 2017

           Pe 12 decembrie 2004, Jesus Aparicio a fost implicat într-un grav accident de circulație, în timp ce își sărbătorea majoratul. Mare fan al lui Roger Federer, bărbatul din Sevilla s-a trezit din comă 11 ani mai târziu, iar primele întrebari au avut legatură cu campionul din Elveția: "Mai joacă tenis? Mă gândeam că s-a retras. Când am aflat că are 34 de ani, că încă mai joacă tenis și că e numărul doi mondial, am fost sigur că lumea râde de mine...", a precizat Aparicio, citat de news.com.au și preluat de Hotnews. Sunt curioasă ce-ar fi zis dacă s-ar fi trezit din comă zilele acestea și ar fi aflat că idolul lui are aproape 36 de ani și tocmai a câștigat cel de-al optulea titlu la Wimbledon, ajungând la nu mai puțin de 19 trofee de Grand Slam și stabilind recorduri noi.

          Când eram mică, un prieten de familie îmi spunea, mai în glumă, mai în serios, Gabriela Sabatini. N-aveam în comun cu jucătoarea de tenis decât un prenume, dar după spusele lui, aveam și ceva asemănări fizice. Tot în acea perioadă jucau Steffi Graf, dacă nu mă înșeală memoria, și Andre Agassi. Cert e că n-am pus niciodată mâna pe o rachetă de tenis, decât pe o paletă banală din plastic, probabil ca orice copil curios să încerce ceva nou. O vreme, i-am urmărit pe Andrei Pavel și Victor Hănescu, la fete nu aveam cu cine să ne mândrim. Maria Sharapova îmi plăcea, dar mă irita cu țipetele sale și trasul de timp între puncte. Și la un moment dat l-am descoperit pe el, pe Roger Federer, elvețianul fără termen de comparație. Țin minte că era un meci împotriva lui Marat Safin, undeva prin 2002, parcă și stăteam cu sufletul la gură, hotărându-mă cu greu cu cine să țin, pentru că jucau amândoi foarte bine. Dacă Safin s-a retras între timp, intrând în politică, Federer a continuat să joace și să-mi confirme alegerea făcută în urmă cu 15 ani.
          E adevărat că nu am primit și nu primesc nimic urmărindu-l, în schimb am avut ocazia să observ ce poate face pasiunea din om, ce înseamnă să joci cu plăcere și să-ți dorești de fiecare dată nu să câștigi neapărat, cât să te autodepășești, să te cizelezi mereu pentru a fi sigur că dai tot ce ai mai bun și astfel să-i motivezi pe ceilalți să lucreze continuu cu ei înșiși, pentru a te depăși sau pentru a se depăși. Dincolo de ceea ce reușește pe teren, Roger Federer rămâne un simplu om, cu o soție care îl susține necondiționat și patru copii frumoși, care au ce învăța de la tatăl lor: modestie, dragoste de viață și de tenis, fairplay, dorința de perfecționare, să fii om înainte de orice. 
         Rafael Nadal mi se pare un războinic, un gladiator, nu are măiestria lui Federer, dar are forță, creativitate, pasiune. Pe Novak Djokovic nu l-am urmărit, când l-am văzut prima dată jucând am avut impresia că pe teren e un robot, o mașină de mingi, nu un om. Serena Williams la fel, pare din altă lume când joacă, mai puțin feminină decât altele, dar extrem de hotărâtă în ceea ce face. 
         Fetele noastre au început, încetul cu încetul, să iasă la lumină. Sorana Cîrstea juca de ceva timp când a venit Simona Halep din spate. Între timp, s-au afirmat și Irina Begu, Monica Niculescu, Alexandra Dulgheru. La Wimbledon am văzut-o jucând pe Ana Bogdan și acum aștept să crească și ea. Despre Simona s-au scris și se spun multe, românii se pricep la datul cu părerea. Cu Grand Slam sau fără, e cea mai bună jucătoare de tenis a Romîniei, după foarte mult timp. Am văzut-o jucând atunci când îl avea antrenor pe Wim Fissette și văd clar diferențele de când îl are alături pe Darren Cahill.

        Pentru că tenisul, atât cât am reușit eu să pricep din el, nu e numai despre tehnică și forță fizică, ci și despre psihic și intuiție. Toți acești oameni joacă în primul rând pentru ei și nu datorează nimic nimănui, poate doar celor care le sunt aproape - familiei, antrenorilor, fizioterapeuților - și lor înșiși. Noi, restul muritorilor care nu am fost nici măcar o secundă în locul lor, nu ne rămâne decât să-i privim și să le aclamăm determinarea, pasiunea, efortul și să învățăm că în viață, ca și în tenis, e posibil orice, trebuie doar să crezi. 

       "Este adevărat că în 2001, când l-am învins pe idolul meu Pete Sampras, nu mi-aș fi imaginat că o să ajung să am asemenea succes. Speram pe atunci doar să am o șansă de a ajunge într-o zi în finală și să mă bat pentru a câștiga turneul. Să câștigi opt titluri, nu este ceva ce poți anticipa. Dar dacă reușești, înseamnă că ai mult talent, iar părinții tăi, antrenorii tăi te împing de la spate de când ai trei ani și te văd ca un fel de proiect. Ei bine, eu nu am fost acest gen de copil. Eu eram doar un băiat normal din Basel, care spera să-și câștige existența jucand tenis. Am visat să reușesc, am muncit din greu și am fost răsplătit. Nimeni nu ar fi crezut că voi câștiga două turnee de Grand Slam anul acesta și chiar s-ar fi amuzat" (Roger Federer)

       "Acest trofeu înseamnă imens pentru mine, mai ales că nu am lăsat nici un set. E magic, încă nu-mi vine să cred că am atins vârfuri atât de înalte. Nu mai credeam că pot să ajung în vreo finală, mai ales după ce am pierdut dureros în 2014 și 2015 în fața lui Novak. Dar am continuat să cred și dacă faci acest lucru poți să ajungi departe în viață. Iată-mă aici cu al optulea titlu. E fantastic!" (Roger Federer) 
           
           

După ani și ani

           Cine și-o mai amintește pe copila care la doar 14 ani, cucerea trofeul Festivalului național de muzică ușoară de la Mamaia, cu melodia „Ochii tăi”? Anii au trecut și Ana Maria Georgescu s-a maturizat, vocea căpătând și ea nuanțe noi; gingășia, însă, și-a păstrat-o neschimbată:


A fi sau a avea?

17 iulie 2017

         
             „O parte din om se conjugă cu verbul a avea, cealaltă parte din om se conjugă cu verbul a fi; important este ca partea lui a fi să fie măcar egală cu cea a lui a avea . Cei pentru care a fi atârnă mai mult decât a avea sunt cei care trăiesc pentru a ști, pentru a afla, ceilalți sunt robii obiectelor, robi strict ai materiei. Orizontul lor este mărginit de obiecte ca de-un parapet. Ei suferă de-o incurabilă orbie spirituală.”

(Ileana Vulpescu - „Arta conversației”, pg. 218)

Adevărul zilei

Iartă, iubește, binecuvintează!

13 iulie 2017

foto internet

„Oamenii sunt unici, irepetabili, formidabili. Sunt la fel și diferiți în același timp. Fragili şi puternici. Greu de înţeles, dar uşor de iubit. Cu trecut, prezent şi viitor. Un univers de trăiri. Paradoxal ei nu se întâlnesc întâmplător. Iar povestea fiecăruia diferă în funcţie de chipurile care au făcut parte din viaţă şi mai ales de alegerile făcute.

Unii au poveşti memorabile, demne de a deveni nemuritoare în coperţile unei cărţi. Alţii impresionează prin durerile şi deziluziile care i-au făcut mai moi sau mai abrazivi. Stâncă de piatră sau păşune plină de flori de câmp. Unii se ruşinează sau îi buşeşte râsul de alegerile făcute cândva, ori cu neputinţele omeneşti, asumate sau nu. Împărţim visele sub acelaşi cer şi păşim pe acelaşi pământ. Suflet drag, crezi că înțelegi tristețea din zâmbetul fiecaruia, furia din spatele cuvintelor oricui și fericirea din spatele lacrimilor omului? Crezi. Dar nu e aşa. Fiecare om are taina lui. Vorbim și visăm frumos. Ne ataşăm de oameni, de locuri, de lucruri şi de momente frumoase. Muncim cu dăruire. Ascundem dureri fizice şi sufleteşti, îndoieli, temeri, regrete, neîmpliniri… Redevenim empatici, prezenţi, atenţi. Plângem. Iertăm. Iubim. Păstrăm cu sfinţenie amintiri ce ne fac sufletul să vibreze. Învăţăm să dăruim. Dar cel mai mult insistăm în eroare. Compromisuri. Șah-mat! O simplă privire tăioasă poate ucide încrederea, o mângâiere cumpărată poate să doară mai tare decât o lovitură, simple cuvinte goale pot răni mai mult decât un pumnal, iar indiferenţa poate fi oricând o eutanasiere lentă.

Lipim şi dezlipim etichete pe oameni. Tragem pe unii sau pe alţii de mânecă încercând să schimbăm păreri. Ne consumăm energia preocupându-ne de ceea ce gândesc alţii despre noi. Acumulăm frustrări, ne încărcăm sufletele cu griji inutile şi ne alimentăm imaginaţia cu tot felul de închipuiri. Ne îmbolnăvim pentru că ne stresăm prea mult şi uităm să fim fericiţi. Datul cu părerea despre orice, oricând, oriunde, încurajat de mass-media devine o a doua fire a omului mic. Prejudecăţi. Utopii. După ce malaxorul vieţii ne frămână bine, uneori și cea mai amărâtă bucățică de pâine ți se pare cea mai dulce. Mai ales după ce viața ți-a dat jos „ochelarii de cal”, acele apărătoare care nu îţi permit să vezi lateral ceea ce ar trebui: suferinţele şi nevoile celor de lângă noi, frumosul din jurul nostru, binele şi intenţiile bune, şansele care ni se acordă, oamenii care merg alături de noi, natura. Astăzi greșesc eu și tu mă ierți. Mâine greșești tu și eu te iert. Poimâine greșim amândoi și alții ne iartă și tot așa. Și deasupra tuturor și în noi adie Duhul Sfânt în Lumină lină. Ne emoţionează orice este frumos, o floare, o melodie, un zâmbet, vocea unui copil, tandreţea unui bătrân, amintirea cuiva drag…

Ai adus ceva frumos și bun pe lume? Ai făcut pe cineva fericit astăzi? Iubești sau urăști? Acționezi sau ești indiferent? Înțelegi fără explicații? Crezi fără să vezi? Auzi fără cuvinte? Vezi cu ochii închiși? Simți fără atingeri? Când te uiţi în oglină ce vezi?! Când viața îți rupe paginile viselor, râzi de mulțimea viselor ce apar după. Sufletul nu este limitat la un număr fix de iubiri. Nu rămâne într-o baltă de pierzanie. Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi este superior prin ceva. De aceea, încerc să învăț câte ceva de la fiecare. Și, Doamne, ce minune este viața! Mai ales după ce îți tragi sufletul că ai alergat de tine ca să te întâlnești cu Tine…

Am să iubesc până la sfârșitul lumii. Iar sfârșitul lumii e sfârșitul meu. Când am murit, lumea mea s-a sfârșit. Așadar, se cuvine să mă preocupe sfârșitul meu, nu sfârșitul lumii. A semnat cineva vreun contract că trăiește 70 sau 80 de ani?! Oricând povestea vieții noastre se poate încheia, brusc sau lin. „Apocalipsele” contemporane sunt în mintea și în inima mea, când urăsc, mint, invidiez, judec, etc. În mine e Raiul, în mine e iadul. În mine e lumina și în mine e întunericul.

Așadar, suflet drag, trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima zi din viața ta. Astăzi poate fi cea mai frumoasă zi, de tine depinde ce alegi. Fii o candelă aprinsă, iar prin pilda propriei vieți fă lumea mai frumoasă în jur.

Iartă, iubește, binecuvintează! Ești o minune!”


Quilling: cercei finuți

O pereche pe care mi-am făcut-o special pentru o fustă maro; de fapt, cred că e prima pereche creată pentru mine.  :)

crengu quilling

crengu quilling

Iertare

12 iulie 2017

Iertare! Sunt ca orice om
M-am îndoit de-a Ta putere,
Am râs de sfintele mistere
Ce sunt în fiecare-atom…

Iertare! Sunt ca orice om.
Sunt ticălosul peste care
Dacă se lasă o-ntristare
De toţi se crede prigonit,
Dar, Doamne, nu m-ai părăsit…

Sunt om ca orice om — iertare.

(Alexandru Macedonski)
 
FREE BLOGGER TEMPLATE BY DESIGNER BLOGS